Bogdan Aurel Teleanu, preot slujitor la Biserica Sfântul Pantelimon
din Foişorul de Foc Bucureşti, îi învaţă pe copii istoria ducându-i în
pelerinaje în locul unde au avut de pătimit slujitorii Domnului în
perioada comunistă.
Bogdan Aurel Teleanu (42 de ani) s-a apropiat de tema rezistenţei
Bisericii în faţa regimului comunist prin intermediul Biroului de presă
al Patriarhiei. Era o perioadă în care se ştia foarte puţin despre
preoţii care au sfârşit prin lagăre de muncă sau în închisori
apărându-şi credinţa, dar în schimb se vorbea foarte mult de cei care au
semnat un angajament cu Securitatea.
În anul 2000, a fost trimis de Patriarhia Română să studieze comunicare şi relaţii publice la Universitatea Santa Croce, care ţine de Vatican. „După finalizarea studiilor, aveam posibilitatea să ne alegem noi tema finală sau ne-o dădeau ei. Eu, cum m-am dus acolo hotărât să învăţ, am ales să fiu provocat şi aşa a trebuit să scriu despre rezistenţa creştină în faţa regimului comunist“, povesteşte preotul. Cum nu avea suficiente dovezi pentru a susţine ideea, îndrumătorul a concluzionat: da, a fost o rezistenţă a Bisericii, dar mai mult una pasivă.
De atunci, a adunat mărturii, a studiat dosarele preoţilor care au avut de suferit mergând la arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi transmite celorlalţi rodul muncii sale.
Biserica celor mici
Cel mai important proiect al său este dedicat copiilor comunităţii. În fiecare duminică, după slujbă, rămâne în biserică şi îi îndrumă pe cei mai mici creştini în lumea artistică. Împreună pictează icoane, pun în scenă piese de teatru, citesc. Educaţia religioasă trece de Casa Domnului şi regulat organizează cu ei pelerinaje în locurile unde au avut de pătimit înaintaşii săi, în comunism. Ultimul pelerinaj a avut loc la Peştera Sfântului Andrei, cel care a propovăduit creştinismul în Dobrogea, şi au mers pe urmele preoţilor care au pătimit în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Drumul nu este un calvar pentru nimeni. În autocar, se schimbă cărţi. Foarte multe exemplare sunt din „Cireşarii“, aventurile povestite de Constantin Chiriţă.
„Pelerinajele le facem pe munca lor. Icoanele pe care ei le pictează le oferim în biserică, după ce le multiplicăm. Cine ia o icoană face o donaţie pentru proiect“, explică preotul. De asemenea, atunci când el merge acasă la enoriaşi, nu intră cu mâna goală, ci cu o icoană, multiplicată după litografia care rămâne la biserică.
În fiecare an, icoanele sunt pictate după o anumită tematică. „Anul
acesta, am avut tema «Rugului aprins», pentru că vom merge pe urmele
apărătorilor ortodoxiei. Uzităm ideea de stea în opt colţuri, folosind
culorile roşu şi verde, arătând ideea de rug aprins, care, deşi arde nu
se consumă, aşa cum au fost şi apărătorii ortodoxiei“, explică Teleanu.
La biserică au loc şi multe momente artistice. Preotul este cel care scrie textele pieselor, le pune în scenă şi mai intră şi în rolul unui personaj. „Muza mea sunt copiii. Mă inspiră mult chipul lor. Am avut-o pe Cuvioasa Parascheva. Când am scris textul m-au inspirat trăsăturile de pe chipul unei fetiţe, care are o dramă în privire“, dezvăluie el.
Sunt pionieri în ceea ce fac. Ultima surpriză pentru enoriaşi a fost un concert de muzică clasică, care a avut loc în curtea bisericii, fiind admiraţi elevii Colegiului Naţional de Muzică George Enescu din Capitală.
Ateneul Sfântului Pantelimon
Când a înfiinţat departamentul de copii şi tineret s-a gândit cum să-i pună numele. „Este o aventură, ca în «Cireşarii». Intrând în casa parohială, am găsit pe un dulap uitat un album cu fotografii. Erau fotografiile familiei Gheorghe Popescu Colibaşi, preot care a pătimit în vremea regimului comunist, care a fost arestat dintr-o confuzie. El este cel care a scris acatistul Sfântului Pantelimon care se citeşte în biserică. Si erau poze cu el ca fiind iniţiatorul «Ateneului Sfântului Pantelimon». Şi mi-a plăcut numele şi aşa a rămas“, povesteşte preotul Teleanu. Tot numele „Ateneul Sfântului Pantelimon“ îl purta un periodic în anul 1941.
Preotul bătut din greşeală
Arhivele vremii vorbesc despre trei slujitori ai Domnului de la această parohie care au plătit cu libertatea dorinţa lor de libertate. Informaţiile le avem de la părintele Bogdan Aurel Teleanu, care a făcut cunoscute patimile celor doi.
Părintele Gheorghe Popescu – Colibaşi provine dintr-o familie de preoţi. Între anii 1921 şi 1925, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, obţinând licenţa cu teza „Sfârşitul lumii după ştiinţă şi Biblie”. La data de 24 octombrie 1926 este hirotonit diacon, iar la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (26 octombrie 1926), făcut preot şi duhovnic de arhiereul Tit Simedrea chiar în Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc din Bucureşti.
În anul 1941 a fost numit ca paroh la acelaşi locaş, calitate în care s-a ocupat de lucrările de restaurare ale bisericii, grav avariată de cutremurul din 1940. Astfel, în anul 1942, biserica a fost consolidată. Cu acest prilej, au fost făcute strane noi, s-a cumpărat un clopot nou (1943) în locul celui vechi, luat de armata nemţească în timpul ocupaţiei din 1916-1918. Patriarhul Nicodim i-a conferit rangul de iconom-stavrofor. A făcut parte din Comisia disciplinară a Sfintei Arhiepiscopii, din Consistoriul Protoieriei II Capitală şi, după anul 1961, din Consistoriul Arhiepiscopiei Bucureştilor.
În vremurile în care comuniştii au ajuns la putere în ţara noastră, din nefericire, la fel ca şi ceilalţi preoţi de la Biserica „Sfântul Pantelimon”-Foişorul de Foc, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a devenit o victimă a fostei Securităţi. După ce confraţii săi, părinţii Petru Gh. Savin şi Gheorghe Sorescu, intraseră în „colimatorul” fostei Securităţi, în noaptea de 18 spre 19 aprilie 1960, i-a venit rândul şi părintelui Gheorghe Popescu-Colibaşi să fie pus sub acuzaţia de „favorizare la uneltire contra ordinii sociale” (ACSAS, fond Penal, dosar nr. 59925/2, f. 5). De fapt, era vorba de o „bâlbâială” a fostei Securităţi care l-a costat pe părintele Po-pescu-Coli¬başi libertatea şi sănătatea (idem, fond Penal, dosar nr. 59925/3, f. 10).
Fusese confundat cu preotul Dumitru Popescu, slujitor la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ de pe şoseaua Pantelimon, riscând să fie acuzat pe nedrept că a desfăşurat „activitate legionară”. Din cauza acestei erori, elucidată în cele din urmă la interogatoriu, fiind confruntat cu profesorul Nicolae Popescu, care primise ajutorul bănesc al preotului respectiv, a stat în închisoare numai o lună. La 11 mai 1960, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a fost eliberat din beciurile Securităţii (idem, fond Penal, dosar nr. 59925/1, f. 16).
Părintele profesor Gabriel Popescu povesteşte că „în zorii zilei de duminică, 1 decembrie 1974, PC pr. Gheorghe Popescu-Colibaşi a suferit un atac cerebral, cu hemiplagie stângă. Cu o zi înainte, de Sfântul Andrei, slujise Sfânta Liturghie şi predicase. Deşi starea sa se agrava cu fiecare ceas, a rămas conştient, a rostit aproape fără încetare fragmente de rugăciuni şi s-a închinat. (…) A închis ochii pământeşti în seara zilei de 4 decembrie 1974”.
Preotul care „nutreşte sentimente duşmănoase regimului actual“
Un alt preot care a avut de suferit în vremea comunismului a fost Petru Gh. Savin, care timp de aproape nouă ani a fost preot slujitor la biserica “Sfântul Pantelimon – Foişorul de Foc” din Bucureşti. El a fost cercetat şi închis la Rahova 3 (Ghencea) şi Văcăreşti după instaurarea comunismului fiind permanent suspectat de activitate ostilă regimului, principala sa “vină” fiind aceea că era fratele renumitului teolog Ioan Gh. Savin.
Era noaptea de 14-15 aprilie 1952, când părintele Petru Gh. Savin a fost reţinut la solicitarea Regiunii de Securitate Constanţa fiind suspectat că “nutreşte sentimente duşmănoase regimului actual, mai ales datorită faptului că are pe fratele său (Ioan Gh. Savin – n.n.) arestat”. Aşa se face că, după nouă ani de slujire preoţească la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, hărţuit fiind, părintele Petru Gh. Savin se vede silit să se transferă în 1949 la biserica Adormirea I din Constanţa.
Aici, probabil revoltat de arestarea fratelui său în mai 1950, deşi se ştia “urmărit”, avea să-şi manifeste făţiş opoziţia faţă de regimul comunist în predicile şi cuvântările sale, luptând pentru păstrarea icoanelor atât în spaţiul public, cât şi în cel privat.” Astăzi, întâlniţi oameni necredincioşi la tot pasul, se întind curse la tot pasul, dar voi, credincioşi, feriţi-vă de ele! Stăpânirea de azi luptă pentru pace, dar acesta este strigătul bisericii de aproape 2000 de ani. (…) Am umblat cu botezul de “zi întâi” şi în multe case ale muncitorilor nu am văzut icoane, iar în casa unui doctor cu ştiinţă de carte am văzut icoana”, afirma într-o predică monitorizată de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa.
Însă, ceea ce i-a scandalizat cel mai tare pe securişti, care au încercat să îl determine pe părintele Petru Gh. Savin să-şi schimbe atitudinea şi chiar i-au atras atenţia că “dacă va continua activitatea sa antidemocratică va suferi consecinţele”, a fost cuvântul pe care l-a ţinut în cadrul Conferinţei Protopopeşti din 23 martie 1950: “Biserica colaborează cu Statul numai ca să fie lăsată să-şi îndeplinească rosturile ei. Din şcoală s-au scos icoanele. Nu cred ca sectele să fie agenţi ai imperialismului. Să activăm numai în cadrul Bisericii şi să facem numai ce se poate face în vremurile actuale”. Astfel, în ziua de 29 aprilie 1950, părintele Petru Gh. Savin “afirmă faţă de un alt preot din Constanţa că nu mai poate răbda cu aceştia (securiştii – n.r.) din Constanţa care au început teroarea preoţilor” şi credea că aceşti preoţi “ar trebui să facă imediat un memoriu la Patriarh spre a-l preda Ministerului de Interne pentru a se lua măsuri, căci în condiţiunile acestea nu se mai poate trăi”. Practic, părintele Petru Gh. Savin reclama deschis şi fără menajamente “neplăcerile din partea securităţii”, fapt ce a făcut ca Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa să-l considere “element duşmănos al democraţiei”.
A fost supravegheat îndeaproape de Securitate, care avea să constate printre altele şi faptul că între el şi preotul care a venit prin transfer în locul lui la biserica Sfântul Pantelimon, părintele Gheorghe Sorescu, exista o intensă corespondenţă. Spre exemplu, Securitatea avea să intercepteze o scrisoare în care părintele Petru Savin îi solicita părintelui Gh. Sorescu să îi trimită cărţi pe care intenţiona să le împartă apoi credincioşilor din Constanţa. “Tot în acest sens, pe ziua de 14 martie a.c., interceptându-i-se o scrisoare, s-a constat că prin aceasta, cerea preotului Gh. Sorescu, fost consilier referent la Episcopia Constanţa, actualmente domiciliat în Bucureşti, pe strada Traian nr. 240, să facă tot posibilul şi să-i procure orice fel de material de colportaj întrucât are mare nevoie de el”, nota Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Autorul majorităţii acestor broşuri pe care Securitatea le-a suspectat de samizdat, nu era altul decât însuşi părintele Petru Gh. Savin care fusese decorat cu Răsplata muncii pentru biserică la propunerea Episcopiei Dunării de Jos (1921) şi, tot la propunerea autorităţilor bisericeşti, cu distincţia “Coroana României” în grad de cavaler pentru merite culturale ca autor de cărţi şi scrieri (1925).
Anchetat de Securitatea, avea să mărturisească faptul că avea nevoie de aceste cărţi pentru alfabetizarea credincioşilor săi întrucât remarcase faptul că aceştia nu ştiau să citească. În acest sens, într-o declaraţie autobiografică cerută de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa, s-a declarat bucuros că, pe teren cultural şcolar, “a putut fi de folos la lichidarea analbabetismului şi ridicarea nivelului cultural”.
În cele din urmă, sub pretextul general că “era rudă de înalt demnitar”, părintele Petru Gh. Savin a fost închis pentru 5 ani.
Greva de la Canalul Morţii
De altfel, tendinţa firească a Bisericii a fost aceea de a umple golul lăsat în sufletul comunităţii parohiale de la această biserică prin numirea unui preot “în acelaşi duh” cu părintele Petru Gh. Savin, care a avut de pătimit în închisorile comuniste şi la Canal, aşa cum a fost cazul părintelui Ion Pâslaru. În luna martie a anului 1954, tânărul student teolog Pâslaru Ion se numărase printre iniţiatorii “celei mai mari greve de pe canal pentru salvarea inapţilor” protestând împotriva abuzurilor administraţiei lagărului. Greva celor 54 de deţinuţi, printre care se număra şi Ion Pâslaru, era îndreptată împotriva politicii de exterminare pe care comandantul Fecior Ion o punea în practică prin înfometare, îngheţare şi lipsă de medicamente.
Cicerone Ioniţoiu povesteşte în documentul „Pe urmele crimei de genocid din România. Rezistenta supravieţuitorilor de la Canalul morţii” ceea ce s-a petrecut la 9 martie 1954 în lagărul torţionarului Ion Ficior.
„Era ziua de “Mucenici”, 9 Martie 1954. Soseşte o maşină dubă. Toată lumea în alarmă. Mii de ochi, prin sârmele ghimpate priveau spre poartă. Deodată unul a strigat: Au sosit! Şi acel “a sosit” s-a răspândit ca un fulger, ajungând prin barăcile unde scepticii şi neputincioşii nu ieşiseră. Şi-ntr-un efort, cu toţii au fost la sârma ţarcurilor, şi nu ne venea să credem.
Erau cărate pachetele de la poartă, în lagăr la locul destinat distribuirii.
Peste o sută colete ajunseseră în lagăr când şi-a făcut apariţia comandantul Fecioru. Vine cu cărţile poştale!, s-a auzit un strigăt de bucurie. Oamenii năpăstuiţi de mizerie şi de boală mai credeau încă în cuvântul comandantului.
Dar o tăcere generală s-a aşternut. Oamenii amuţiseră. Nu mai puteau să articuleze, nu ştiau ce să mai creadă, ce se întâmplă. Vedeau bine sau orbiseră. Se uitau unii la alţii şi iar se uitau la poartă. Spectacol de dresură ca la circ. La un semn al lui Fecioru, căruia i se alăturase şi ofiţerul politic Moraru, pachetele au început să facă drumul invers, spre maşina poştei, care reîncărcată, a plecat. Lumea nu se dezlipea de sârma ghimpată. Rămăsese încremenită. Cinci-şase împreună cu Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu ne-am retras spre baraca din fund. Soluţia de rezervă trebuia folosită imediat, fără nici o discuţie. Am hotărât intrarea imediată în grevă. Trebuia să fie una de amploare şi continuă. Prima grupă de 4 patru s-a format, ea urma să încaseze toate riscurile şi era formată în ordinea vârstei de Iusco Gavrilă, Dumitru Nelu, Rădulescu Octavian si Ioniţoiu Cicerone. Restul urmau să fie aranjaţi de Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu în aşa fel ca zilnic să intre alţii în grevă pentru a destabiliza administraţia în eventuala încercare de spargere a grevei.
ei patru ne-am luat păturile pe mână şi am plecat spre poartă trecând prin barăci, încurajând printr-un cuvânt pe cei obosiţi de aşteptarea salvării. Pe fetele lor citeai disperarea, şi parcă suspinând spuneau: s-au dus.
Pe drum, curioşi, unii ne întrebau: unde vă duceţi?
– Să le aducem!
– Cum, după pachete?
– Da! fiindcă fără ele nu se mai poate trăi.
Oamenii erau buimăciţi. Se întrebau dacă cumva nu facem vreo glumă.
Am intrat într-o baraca, unde erau bătrâni şi mai mulţi bolnavi grav.
Voiam în fugă să-i încurajez pe neputincioşi, să-i fac sa spere ca situaţia se va îmbunătăţi şi în acelaşi timp, nemărturisit, să-mi i-au rămas bun, de la unii fiindcă nu prevedeam ce se va întâmpla după aceia cu noi. Aveam totuşi o certitudine că se va rezolva problema.
Profesorul Herlea a venit la mine rugându-mă să gust cafeaua lui şi să am grija că sunt operat. Am luat în schimb putină apă într-o gamelă în care am dizolvat sare amară şi le-am spus că aceasta e ultima mâncare, până când ultimul om va obţine scrisoare, pachete şi va începe eliberarea.
Profesorul Herlea m-a asigurat de tot sprijinul lor în această acţiune şi îmbrăţişându-mă, m-a întrebat ce să facă.
Ascultaţi ce va spune Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu, au fost ultimele cuvinte..
Zvonul declanşării grevei se răspândise în toate barăcile şi oamenii ieşeau să ne încurajeze.
Cristache Stratulat, farmacistul din Tecuci, se agita printre ei cerându-le să nu fim lăsaţi singuri: “Ei sunt tineri. Nu au nimic de pierdut. Pentru noi o fac. Pe noi vor să ne salveze! Sa-i urmăm până la victorie.”
Între timp brigadierul a adus pe plutonierul de servici care ne-a întrebat ce vrem.
“Vrem să fim izolaţi pentru că am intrat în greva foamei şi nu dorim să supravieţuim acestor muribunzi.”
Ne-a luat şi a plecat cu noi spre poartă. În urma noastră se auzeau încurajările. Cuvintele lui Stratulat le acoperea pe celelalte: “Maeştrilor vă vom urma!”, ne-au însoţit o bucată de drum. Lumea şi din celelalte ţarcuri ieşise la sârme. Erau la ora aceia 5-6.000 de deţinuţi în lagăr, unii şi de drept comun.
Am fost duşi la izolare, în interiorul închisorii, într-o cameră cu 4 paturi. Rămaşi singuri, după ce lacătul s-a închis, am hotărât ca pe lângă greva foamei s-o facem şi pe cea a tăcerii. Nu vom discuta decât cu procurorul de la Bucureşti. După vreo oră a venit ofiţerul de servici care ne-a întrebat ce vrem. Unul singur i-a spus că suntem în greva foamei si a tăcerii si că nu discutăm decât cu procurorul de la Bucureşti şi cu un reprezentant al Ministerului de interne. Şi din acel moment nu mai discutam cu nimeni altcineva. Aşa a început cea mai mare greva de pe canal pentru salvarea inapţilor. Toate încercările ofiţerului politic de a ne antrena în discuţii au fost zadarnice. Gardianului de la uşă i-am cerut un hârdău cu apă si unul pentru necesităţile fiziologice.
La ora prânzului ni s-au adus 4 gamele pline cu mâncare groasă, pe deasupra plutind bucăţi mari de slănină si sfertul de pâine. Nu ne-am atins de ele. Seara au fost schimbate cu altă mâncare, tot consistentă. Aşa ceva nu se văzuse de când venisem pe moşia lui Fecior.
Peste vreo două zile a intrat comandantul Fecior, cu politicul Moraru însoţind alte două persoane dintre care unul era lt. major. Ne-au întins cărţi poştale pe care le-am refuzat. Ne-am dat seama că aveau cărţile poştale pentru deţinuţi şi se refuzase distribuirea lor pentru a se savura chinurile celor bolnavi. Se folosea metoda comunistă de a nu ceda decât în faţa forţei şi a presiunii. Ne-a întrebat ce vrem. Şi nu a primit nici un răspuns. Tot el a adăugat că mâncarea pe care o avem în cameră a fost dată tuturor deţinuţilor, împreună cu cărţi poştale şi că toate pachetele vor fi distribuite. Unul dintre cei doi necunoscuţi a adăugat către comandant: “Cu aşa mâncare mai fac si nazuri. Lasă-i să moară.” Cuvintele mi-au rămas în minte, dar şi figura mi s-a întipărit precum si vocea. Cam după 20 de ani l-am reîntâlnit pe un şantier. Era sudor şi-mi era subaltern, îl chema Moldoveanu Ştefan, şi din discuţie în discuţie, pe ocolite, am aflat că fusese secretarul organizaţiei de bază în direcţia penitenciarelor. Am tăcut. În 1988 a venit în vizită la Paris şi m-a vizitat. Atunci mi-a recunoscut totul şi ca să dovedească că-i de bună credinţă mi-a dat schema cu toţi pe care îi mai ştia din M.A.I., cu unele amănunte.
Revenind la derularea mersului grevei eram ţinuţi la curent prin grupele ce intrau zilnic în greva şi erau aduşi tot la închisoare. Iusco Gavrila care era: mai subţirel, îşi făcea loc printre gratii şi după stingere se ducea şi lua legătura cu noii veniţi. A doua zi au intrat şase deţinuţi în grevă şi numărul se mărea, îngroşându-se până la 50 de persoane. În secţie ni se spunea că s-a îmbunătăţit mâncarea, s-au dat cărţi poştale si în ultimele zile începuseră pachetele. Ei cereau, ca si noi, o comisie de la Bucureşti să examineze situaţia detenţiei, ca să fie eliberaţi.
In a 5-a zi de greva foamei, sublocotenentul Dan Anastasiase din Brăila, născut în 1922 a murit în greva foamei, fiind bolnav de ficat. Fusese arestat pe 15 Iunie 1952 şi ajunsese inapt la vârsta tânără de 31 de ani.
Printre cei 54 intraţi în grevă îmi mai amintesc de: Lucian Dimitriu, Ilie Bonteanu, Ion Pâslaru, Cristache Stratulat, Mitru Moldovan, Marcel Cazacu, Ion Tofoleanu, Ieronim Popescu, Emil Micu, Iosif Haiduc, George Vlădescu”.
În faţa sistemului de exterminare prin munca forţată de la Canal după ce oamenii erau epuizaţi prin foamete şi bătăi, părintele Pâslaru Ion a protestat prin refuzul de a munci, sau dacă era scos forţat pe poarta şantierului nu punea mâna pe scule pentru a face norma. A continuat apoi acest protest prin declararea grevei foamei. Desigur aceste atitudini a constituit un risc pentru el, dar în acelaşi timp puneau pe gânduri pe călăi şi a reprezentat un sprijin moral pentru cei neputincioşi şi oropsiţi ai sorţii. Din cauza regimului de detenţie, a rămas cu grave probleme de sănătate, trăind restul vieţii fără un plămân.
„Chiar dacă părintele Pâslaru Ion, bolnav de TBC, a fost un supravieţuitor al muncii forţate de la Canalul Dunăre – Marea Neagră asupra cărora s-a încercat în repetate rânduri acţiuni de exterminare, ne-am gândit totuşi că suferinţa îndurată de el în acest lor merită o importanţă mai mare. De aceea, prin mila lui Dumnezeu, i-am înălţat o troiţă la căpătâi pe care am sfinţit-o la 27 mai 2017, la Mănăstirea Sfinţilor Români din Galeşu“, spune preotul Teleanu.
